Echipe

2morrow

Maia Ioana Neamțu
Andreea Dascălu

2morrow: Andreea Dascălu şi Maia Ioana Neamţu
Numele echipei noastre îmbină cuvântul englezesc „tomorrow” şi cifra 2, având ca însemnătate evoluția noastră şi deschiderea unor noi orizonturi către ziua de mâine, împreună cu 2-ul care reprezintă atât dualitatea echipei noastre cât şi ideea că în doi impactul este mai mare.

Suntem amândouă eleve la Colegiul Naţional „Constantin Brâncoveanu” şi suntem pasionate de scriere, literatură şi muzică. Ne dorim să transmitem sentimentele noastre adolescentine cât mai departe!

Singurătatea are glas

Barca-i pregătită
Cu gândul la renaştere

Apa e clară, cerul senin.
Nici urmă de durere sau chin.

Suntem în această barcă
Și singurătatea ne stoarce
De amintiri

Ne scufundăm încet încet
În liniştea care a rămas
Și are glas

Andreea Dascălu şi Maia Neamţu

Cel ascuns

Adevărul
Nu strigă
Nu te deranjează
Din viața perfectă pe care o duci.
El stă tăcut
În colțul minții tale
Și așteaptă să fie crezut.
Noi nu îl vedem
Pentru că trăim doar în oglinzi

Borcan cu claxoane

Orașul murmură în jurul meu
Fețe închise mohorâte

Nu împart cu nimeni
Planuri întârziate și nimicul.

Învăț tăcerea semaforului
În vitrinele reci

Orașul își toarce zgomotele
Înghițite de claxoane
Înjurături sau notificări
Și le pune într-un borcan.

Maia Ioana Neamţu

Căluții visători (de mare)

Mara Marinescu
Andra Luță

Mara Marinescu si Andra Luță, doi căluți de mare care visează să fie cai adevărați. Invățăm la Colegiul Național Bilingv George Coșbuc in clasele a IX-a, respectiv a X-a. Ne place să citim literatură universală sau contemporană în timpul liber și apoi să scriem.

orice asemănare

mirosea a vinete coapte
și m-ai rugat să plutim
prin tot
orașul inundat de gaze și raze.

vedere:
de sus, plutonul șoferilor alienați
seamănă cu pistruii tăi
înainte de culcare,
nu duc nicăieri.

ce știu ei despre poezie?
ce știm noi despre poezie?
orice asemănare cu realitatea
e pur întâmplătoare.

Mara Marinescu

Micul Paris

manger pe Calea Victoriei
nasul în gaze de eșapament
și inima prin Carpații Orientali
corporatiștii îmbrățișează
ziua sfântă
căutând vreun motiv
să rămână în viața

ce frumos e Bucureștiul
micul Paris
ce bună e cafeaua
zaț de vis

Andra Luță

Ceață

În mine e ceva
la fel de neliniștitor ca frica,
dar frica e doar frică.
Se-ascunde sub cupola
în care mă ține captivă cu grijă,
la căldură,
nu plec.
Mi s-au tocit tălpile de când aștept
alarma să sune din nou
să o luăm de la capăt
pe vârfuri,
e normal să nu fi reușit nimic.
Nu plec,
n-am unde,
căci mintea e loophole,
nu se ia în serios.

Mara Marinescu

Tinere Speranțe

o nuntă la colțul străzii
unde fumează corijenții
în speranța
cancerului de plămâni
evadarea supremă

mijesc ochii
către frunzele aplecate
la comanda mirilor
viața la casă
pătând rochia albă
cu margaretele și rujul
viitoarei amante

oare câte pachete ar face
din cadourile de nuntă

își aprind
brichetele sporadic
și mai scot un Malboro
imitându-l pe Ayrton Senna

Andra Luță

Maimuțe pariziene

Andreea Iordache
Angela Neacșu

Suntem Andreea Iordache & Angela Neacșu / Maimuțe pariziene, eleve la Colegiul Național “Iulia Hasdeu“, pasionate de literatură și poezie. Ne place să studiem dreptul, istoria poporului român și marii clasici, întrucât ne conferă inspirație pentru a ne transpune gândurile și stările sufletești în scris. Suntem olimpice la română, religie, istorie si franceză, experiențe ce ne-au ajutat să ne dezvoltăm creativitatea și gândirea critică.

Când casa se îndepărtează

adică frica e excitare,
adică excitarea e frică
adică lumea pulsează sub piele ca o sticlă
luminoasă în cort

și aerul vibrează între respirații
ca un semnal pe care nu-l mai poți prinde
și totuși de ce nu poți și tu inimă mică
să mă ții la fel
ai obosit să tresari la fiecare atingere
ai învățat să bați încet doar în interior.

i-am spus privește mai bine în jur
apoi am turnat încă un pahar,
și casa s-a făcut din nou punct pe hartă,
rușinată de propria lentoare
ferestrele clipesc oglinzile tac
lumina are gust de sare

în timp ce cortexul
se aprinde ca o feștilă
alunecă peste gândurile mele
neuronii dansează pe marginea unei prăpăstii
căutând un sens în tremur.

dacă mi-e frică să te vreau
sau dacă e doar alt pahar gol
o altă galaxie
gravitația e dor
și tu ești tot ce rămâne în orbită

Angela Neacșu

RMN cu frig și corăbii lente

și aerul se îngroașă între pleoape
ca o ceață care nu știe dacă să plece sau să adoarmă
ca o amintire care încă respiră

și-mi tremură în palme mirosul tău rămas suspendat

uneori mă gândesc că poate
nici nu există casă
doar pereți din aburi și voci care se uită
doar un cort cu lumina tremurândă
și noi doi în mijlocul unui cer
care ne bea încet

un cer fără margini care știe totul despre sfârșit

i-am spus: da e greu să scrii
când toate corăbiile se scufundă
și fiecare literă devine o ancoră prea grea
și tu rămâi pe punte
ținând respirația
în timp ce apa îți șoptește numele în gol

afară frigul are chipul unei femei
care uită tot timpul să se întoarcă acasă
poate că nici nu mai știe unde e drumul
poate că drumul s-a făcut cenușă
taie liniștea în două.
și lasă sângele să curgă printre clipe

și-atunci înțeleg
viața e o amigdala care arde
un nod care nu cedează o rană cu aripi
o teamă frumoasă
care nu vrea să se stingă
și poate nici nu trebuie — doar să respire altfel

iar eu în tot acest RMN
al sângelui al tăcerii,
al corăbiilor care nu mai ajung la țărm —
îmi caut pulsul în ecoul pașilor tăi

încă te vreau.
și încă mi-e frică

dar frica asta are forma mâinii tale.

Nu mai știm să fim

mă trezesc târziu lumina de pe tavan
arată ca un filtru prost
telefonul vibrează —
aceleași fețe aceleași glume,
aceleași tăceri care dor puțin

pe geam
strada e gri dar cumva caldă.
o fată trece cu căștile în urechi
zâmbește scurt și dispare
poate spre cineva poate nicăieri

schimb rugăciunile pe căni de cafea
și dorul pe playlisturi

iubirea
nu mai e ca-n filme
e doar un mesaj care se pierde
printre două notificări.

când se face seară și orașul tace
mi-ar plăcea să nu fim atât de obosiți
să putem vorbi fără emoji
să fim sinceri fără frică
Andreea Iordache

Pixel în ploaie

plouă peste oraș ca peste un ecran
lumina se sparge în stropi de notificări
umbrele trec grăbite —
par pachete de date nu oameni.

„ești online?”
dar nicio inimă albastră nu clipește
în reflexia vitrinei văd
un chip care mă caută
și nu mă găsește.

tramvaiul taie tăcerea în două
pe șinele ude se scurg
melodii vechi și reclame noi
miros de asfalt și cafea rece
miros de timp care nu mai așteaptă.

îmi scriu numele cu degetul pe geam —
se șterge imediat
dar pentru o clipă
a fost adevărat.

Angela Neacșu

Orașul din spatele pleoapelor

orașul adoarme încet ca un animal rănit
cu străzi obosite și ferestre febrile
lumina se strecoară printre blocuri —
un abur palid cu gust de metal.

aerul e dens aproape viu
plin de gânduri rătăcite și sirene înțepenite
un vânt prăfuit mă atinge pe umăr
are miros de ploaie veche și asfalt ars

trotuarul — o piele rece a timpului
pe care pașii mei scriu povești
pe care nimeni nu le citește
umbre lungi tăcute
se amestecă în mine ca niște amintiri nechemate

în vitrine pulsează reclamele —
ochi lucioși nepăsători,
care privesc fără să vadă
un copil râde în depărtare
un sunet curat într-un aer prăbușit

îmi port tăcerea ca pe un colier de fum
strălucind doar la lumină străină
în jur totul e o rugăciune mecanică —
roți cabluri monitoare palide

sub felinare chipurile devin icoane stinse
iar pasagerii din autobuzele de noapte
par sfinți rătăciți
îmbrăcați în haine murdărite de gânduri

cerul e o hârtie mototolită
pe care stelele abia mai scriu ceva
și totuși din întuneric
se ridică o liniște albă blândă
ca o mână care iartă.

poate asta e mântuirea
să rămâi nemișcat
în mijlocul zgomotului
să vezi cum orașul respiră prin tine
și să nu mai întrebi nimic

Andree Iordache & Angela Neacșu / Maimuțe pariziene

Firimituri de feta

Gloria Maria Sur
Daria Cristiana Gheorghe

Firimituri de feta: Gloria–Maria Sur și Daria–Cristiana Gheorghe (Noi eram de mici surori de feta, dar acum, pierzând copilul din noi în procesul de maturizare am rămas doar firimituri, de feta.)
Suntem Gloria–Maria Sur și Daria–Cristiana Gheorghe de la Colegiul Național „Spiru Haret” și Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”. Ne plac teatrul, literatura, arta, dreptul. Suntem două persoane iscusite cu opinii diferite, dar poezia ne-a unit și ne-a făcut să descoperim că până și o durere sufletească poate fi frumoasă cu câteva rime (albe sau ,,colorate”) și puțină cerneală.

Plutind în lichidul amorului

Dormitul cu tine
o picătură de vodka îmbibată cu iubire
ca un glob de cristal încrustat
ca un carusel gingaș menit să fie
lichidul interzis

l-am dat pe gât fără gând
a trezit în noi pofta de a ronțăi corpurile noastre măslinii
cu o foamete de neastupat

După ce m-ai mușcat
Ai părut și mai însetat
Așa că doar dragoste ți-am dat

M-ai îmbrăcat cu sucul unei prune
O rochiță mică răspândită în bucăți mov purpurii

Am dormit ca două ciori împerecheate
Împletite cu sfoara roșie a destinului
Ce ne-a descusut corpurile goale

Puțină făină furișată în mintea ta
în locul în care nu trebuia

Gloria–Maria Sur 

scoateți o foaie de hârtie!

2. pentru această întrebare nu se acceptă
mai multe răspunsuri.

ce doriți să comandați? întreabă chelnerul.
are un șorț alb
pătat.
(dar tu nu ai văzut asta).

a. un pahar cu apă caldă ca
să-ți pui la infuzat
gândurile.

b. un pahar cu apă la temperatura camerei de fotografiat dar
cum știi tu obiectivul
camerei?

c. un pahar cu apă rece ca să
mă îmbăt în el.

d. un pahar pe jumătate gol pentru
a te holba la el și
a vedea partea plină a paharului
de acum înainte.

e. toate cele de mai sus deoarece
știu și eu cât
de greu este
să iei o decizie.

SPOILER: niciun răspuns nu
era corect dar
tu nu ai luat creionul
în mână ca să
desenezi litera f. deci
ai picat testul.

Daria–Cristiana Gheorghe

repetiția simetrico-asimetrică a cuvântului plumb plumb plumb plumb plumb plumb

și dormi prea dus în carcasa ta epitelială
de plumb nu mai ești n-ai mai fost atent
la ce se întâmplă în exteriorul tău
au adormit definitiv sentimentele în tine de când
te-ai metamorfozat într-o statuie de plumb
CE POT SĂ FAC CA SĂ TE FAC SĂ SIMȚI?!??!?!
așa că stai singur în cavoul tău de plumb ce
ți l-ai sculptat tot singur

vezi plumb.
auzi plumb.
miroși plumb.
simți plumb.
(te) gândești?

n-ai prea luat în considerare că plumbul
est_ (completează cu litera potrivită! +0.5 pct) cel mai mare prost
conductor de căldură și o să-ți înghețe până și sângele ăla ruginit în
venele de plumb

amorul tău de neplumb a murit demult și eu
nu dau la medicină nu știu cum
să-ți fac manevra heimlich pot doar
să te ajut spunându-ți dacă
te-ai omorât din culpă sau
calificat

inspiri plumb.
expiri plumb.
asculți plumb.
vorbești plumb deși
știu sigur că n-ai limba de plumb

parcă arde cam galben sufletul tău de plumb și cam aberez că oricum din ăla n-ai
și îți simt noncăldura (particula non anulează înțelesul cuvântului) de la
mii de kilometri și cel mai ciudat e că stăm
la două stații de autobuz distanță

stam și eu singură în cavou lângă sufletul tău defunct
pentru că
alb – moarte
negru – moarte
copaci – nevroză
CER – NEVROZĂ dar
dacă ajungi să căsăpești un criminal numărul de criminali
în lume
rămâne același așa că
de ce mă apucă pe mine
să mă țin
să nu devin
și eu
de plumb?

mi-ai măcelărit până și aripele de plumb.
pană. cu. pană.

Daria–Cristiana Gheorghe

Harpe de lumină în cuburi de gheață

Daria Marin
Costi Magher

Harpe de lumină în cuburi de gheață: Daria Marin & Costi Magher
Suntem doi liceeni, Daria Marin, elevă în clasa a XI – a F, și Costi Magher, elev în clasa a XI– a E, a Liceului Teoretic ,,Eugen Lovinescu”, numele de echipă fiind Harpe de lumină în cuburi de gheață. Dintotdeauna, am fost pasionați de literatură, iar profilul filologie pe care îl urmăm ne-a adus mai aproape de poezie. Ne place să dăm frâu liber emoțiilor, lăsându-le să dea viață unor creații. Din punctul nostru de vedere, poezia este o parte a sufletului pe care fiecare om are datoria să o studieze îndeaproape. Prin intermediul textelor poetice, cuvântul are puterea de a pune în lumină un tărâm infinit, guvernat de inspirație.

noapte de husky

din când în când
lira îngerului dezmiardă
viața

tac

din vânturi polare
în nămeți de pe muntele Everest
suflă glaciar un copil

pune mâna pe chibriturile casei
o flamă purpurie se înalță după urși polari și pinguini

cu ochi de labrador
mă întreabă
de ceață frig gheață
greață de zăpadă
soare
prefer zăpada

aceeași noapte polară
în ochi de husky se frânge

corabia se scufundă
în ape de cărbune
în zeci de zile se sfărâmă

tornada

aici se roagă un înger
peste hotare dealuri culmi și oceane

vine tornada în amiază
cântă la chitară
stropi de lavă
vulcan

tsunami peste
liniștea solemnă

îmblânzesc stoluri de phoenix și căluți de mare

acum stau
ușor adie două treimi din frunze

lectură

să fie două ceasuri
tunete și fulgere
literele zboară

vânătorul își îndreaptă arma
pe cer

sfere acvifere
izvoare tulburi
regrete

atâtea litere condensate
le rostesc apăsat

sper să nu se evapore
în zadar

Mâini de plastilină

Alexia Curicheriu
Maria Vîlcu

„Mâini de plastilină”: Alexia Curicheriu și Maria Vîlcu
Sintagma „mâini de plastilină” face referire la mâna noastră de scriitor, care, metaforic, este făurită dintr-un material maleabil. Sugerează flexibilitatea umană (modul în care oamenii sunt modelați de experiențele lor, devenind un cumul al tuturor trăirilor), și, în același timp, fragilitatea fiecăruia, care stă la baza manifestului artistic.

Alexia Curicheriu, Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”, clasa a X-a
Maria Vîlcu, Colegiul Național „Spiru Haret”, clasa a XI-a

post scriptum – var 2

stima mea de sine
te culege cu o pensetă rece dezgolit
din curbele encefalului
se măresc sub microscop cojile
de banană dintre pori
te cântărește cu scârbă
în palma ei e ud ești o picătură de ploaie
înoți cu frică în apă sărată

quod erat demonstrandum
e prospectul indescifrabil
fiecare înțelege ce vrea
+ puțin mai mult

cortextul prefrontal afectat grav
în echilibru sub umbra frânghiei
ferestre fără casă
inimi fără acoperiș
oraș fără urmele pașilor tăi

la 16:45 ro-alert de furtună
apa mă ține
de ce nu poți inimă mică să faci la fel?
poate că sunt prea grea cu tot cu el

mai bine te uzi fără umbrelă
decât să te îneci ținându-o în brațe
ziceau supraviețuitorii

to my fav

cea mai pricepută tatuatoare
plânge cu gel de pix albastru
în câmpul meu de păpădii

pe vremea când le sufla cu ochii închiși
porumbeii voiajori nu încurcau drumurile
& respectau parbrizele bucureștenilor
&& pupicii pe obraz nu mințeau
&&& fericită cu mâna unsuroasă mă anunța doar că a făcut mama clătite

de ieri seară ascult fără să mai înțeleg
mă doare cuvântul sculptat
în trupul meu biodegradabil
fiecare literă rotunjită
o venă în perfuzia albă
în loc de sânge port veninul celor care
scuipă sâmburi de lămâie sub tălpile ei
le calcă și miros mai rău decât
gândacii cu spate drept

tatuatoarea mea e cea mai dulce
nu înțeleg de ce roade doar unghii amare
și pagina cu miros de clătite

Alexia Curicheriu

fără aer

plaja așteaptă mâinile mele
plec fără să spun adio
las scoicile la suprafață
să se ciocnească între ele
până la spulberare

simțul tălpii se intensifică
mereu același drum

picioare spre soare
picioare spre mare
picioare la înaintare
ca să nu explodăm la contact cu solul

o lovitură este suficientă pentru a ne separa
în molecule de hidrogen și oxigen

cei care se aruncă în mare spun
că trebuie să stagnezi la un nivel convenabil
rămâi fără aer
între două respirații bine calculate
mișcare browniană a celor care înghit toate bărcile

înoată departe de
doar dacă
nu privești înapoi

dimineața fuge fuge fuge

formele mele deformate
pentru cârje și picioare

un gips pe care îl târăsc mereu după mine
ca o dimineață trasă de păr
cu bocanci grei și noroioși
ce trebuie lăsați pe preșul de la intrare

mă vor aștepta cu un gălbenuș vărsat peste ei
– ultima noastră speranță de pace
& o să îi port din nou

mă poartă prin frig
și nu se opresc atunci când trebuie să fug

Maria Vîlcu

Pagubele dospite

Ioana Maria Vasilescu
Denisa Pleșca

Suntem Ioana Maria Vasilescu, Denisa Pleșca și Rebecca Cîrcea, împreună lucrăm la „Pagubele Dospite”. Ne place literatura, poezia și să abordăm subiecte legate de psihologie, deoarece ne fascinează felul în care fiecare om vede, reacționează și percepe anumite momente din viață. Am participat împreună la diverse atelierele de lectură și scriere creativă. Numele echipei este inspirat din multiplele aventuri neașteptate de care am avut parte în prietenia noastră.

Circul viermilor

Răsfoim pagini despre omoruri feminine
Iar empatia se destramă ca brânza franțuzească.

Principiile morale mâncate de viermi
Ca ruinele și brânzeturile scumpe

Nu era orice ruină, totuși,
Era circul dintre noi
Acel ceva ce va fi luat
Până în viața de apoi.

Ioana Maria Vasilescu & Denisa Pleșca

Sunt Ioana Maria Vasilescu, elevă în clasa a XII-a la Liceul de Arte Plastice “Nicolae Tonitza”. De mică am avut o pasiune pentru artă, iar în poezie și desen m-am regăsit cel mai mult pentru că mi se pare cel mai frumos mijloc prin care poți stârni o emoție în cineva.

Orele de istorie ale bunicului

În școala generală din cartier
Auzeam “fără politică în discuție”
Eram prea mici?
Sau se voia o prostire a noii generații?
În ultimul an de liceu
A venit o profă nouă de istorie a comunismului
Nu știu dacă ea reprezenta istoria sau comunismul.
Cei ce nu ascultau poveștile bunicilor poate o credeau
Noroc că n-am chiulit din vacanțe, cum chiulesc de la ora ei.
Bunicul este strigat “dom’ colonel” în sat
A luptat în Revoluție, mereu m-am lăudat cu asta
Vara stăteam pe prispa casei până târziu
Ne mâncau țânțarii, dar poveștile lui erau prea captivante
Deși mă luptam cu insectele ca să îl ascult.
Depăna povești din armată, de la Școala Militară
La inspecții de pluton, creme de pantofi și asasinări de pe frontul Revoluției din ‘89.

Bunătatea i-a fost piedică în a înfige gloanțe.

Dacă preda el istoria
Poate nu mai treceam anul cu maxim de absențe.

Ghici, ghicitoare, ghici?

Ochii se deschid pentru întâlnirea cu cei furioși
Ziua crapă în amiază
Lucruri noi aruncate

Închid ochii înapoi
Pentru răsfoit

Nu mă deschid
Plânsete și înjurături aud
Șuturi și mângâieri simt.

Nerupt în așteptare
Până povestea o rescriu.

Sertarul trage poarta înapoi în timp
“Bună! Ți-ai amintit?”

Ioana Maria Vasilescu

Sunt Denisa Pleșca, am 17 ani și sunt elevă ân clasa a XI-a la Colegiul Tehnic „Mircea cel Bătrân”. Îmi place să citesc cărți de filosofie și psihologie. Lectura mă ajută să îmi dezvolt gândirea și să descopăr perspective noi.

5 Minute

Povești în esență,
Anotimpurile trec prin geam,
Stare de anomie.
Vom sta cât seara mai respiră.

Cine prin cine privește?

Nu trage încă perdeaua,
În 5 minute apune soarele.

Termitele casei

Raftul de pe perete stă să cadă.
Știi cutia din pod?
Sunt șuruburi pentru el. Pentru raft.

Se vede din stradă.
L-ai acoperit cu o cămașă necălcată.

Aș bate la ușă, ți-aș lăsa un mesaj,
Dar casa e goală de o lună.
E goală, dar uneori mai suspină.

9.11

În bagajul nostru de cală,
Cablurile s-au încurcat stingher printre haine.

Clasa 1, împărțeam un sifon cu gheață.
Ziceai ce locuri așteptai să vezi.

În camera de hotel, desfăceai cabluri nervos,
Înjurai pe sub mustață,
Dar vorbele tale ne-au descâlcit numai pe noi.

Denisa Pleșca

Sunt Rebecca Cîrcea, am 16 ani și sunt elevă în clasa a X-a, la filologie, la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” din București. Încă de când eram mică, mi-a plăcut acel scurt-circuit de culoare care-mi exploda în minte când citeam, ascultam muzică sau scriam. Era ca un fel de reverie sistematică: ideile se loveau, se amestecau, și ceva din ele rămânea în mine, aprinzându-mi nevoia de a da sens, de a sculpta cuvintele până când ajungeau să respire.

Și floarea arde

Și floarea arde
Când îți înfigi nasul în ea
Și faci mizerie
Cu petalele ei pe podea

Și poate un spin te-a durut
Când ți-a furat liniștea
Așa că-i rupi, să cadă toți
Groapa să-i ia!

Și floarea arde, în continuare
Nici mirosul n-a rămas
Petalele sunt mucuri
De tutun rulat și ars.

Fer

Am un fier, de o lună
Înfipt în cap
În frunte m-a găurit
Și nu pot sa scap

A și ruginit,
Capul s-a umflat
Merg ca un cerșetor
Cu acordeonul stricat

Transpir cu viermi
Un ochi s-a infectat
Capul plesnește
Gura a crăpat

Sunt un fier, de o lună
Înfipt într-un cap
Am săpat spre inimă
Sunt un sfredel în asfalt.

Rebecca Cîrcea

Rebecca Cîrcea

Quokka plăpânzi

David Spoială
Ștefan Matei Marinescu

Suntem doi Quokka plăpânzi, ronțăind cuvinte. Unul pe nume David Spoială, elev clasa a IX-a la Liceul German „Hermann Oberth” și care ar vrea să lase toate grijile școlare în spate și să se relaxeze pe deplin folosindu-și arma lui secretă, lenea, să facă doar ce vrea. Pare să fie obsedat de tot ce ține de fotbal și pescuit, iar în timpul său liber atunci când se simte intelectual cântă la pian și mai citește sau scrie când îl lovește inspirația. Un altul, Ștefan Matei Marinescu, tot în clasa a IX-a, dar la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, se descrie ca având un teribil entuziasm când citește și citește teribil de mult pentru entuziasmul pe care i-l oferă lectura. Are o pasiune exagerată pentru magia cuvintelor și pentru tărâmul imaginației și se imaginează copilărind împreună cu personajele cărților preferate. Deseori cuvântă suflând note printr-un clarinet.

Lecția despre cod

Se ia o bucată de cod,
Nimic mirositor doar c++
se trunchiază cu tăișul atotnecunoașterii

un șir de caractere
se divide ucigător,
până rămân pepite din numere
de la 0 la 1 codul perfect
Dumnezeul binar

După aceea se închină de nenumărate ori
la scriptul angelic cu o mână pe tastatură
și cu un deget în dreptul procesorului
INRI e RAM amin.
După aceea brusc pe colț de ecran
se fărâmă iluzii
undefined behavior

Toți absolut toți vor arhiva exaltările
umile extensii în .zip ori .rar, din ce în ce mai rar

Eroare

Odată ca niciodată

Odată cum n-ar mai fi,
odată ca niciodată,
cumpăram jucării în loc de prăjituri.
Pierdeam hălci de copilărie,
la cozi unii-ntr-alții burdușiți
să ajungă la toți.
Cu bucăți din noi și bucăți din ele,
răsfirate păsărilor pe drum,
lăsam copiilor noștri firimituri.
Odată ca niciodată,
copiii copiilor noștri în loc de jucării
umpleau prăjiturile cu scrum,
amintiri cu aripile smulse,
pentru a îi uita pe toți.

Cântecel la pian

Culeg întuneric de vinil,
sunetul i se face lumină
rotind ochii într-o spirală precum
Lucy pe un cer cu diamante.

Acul sfârtecă cu mișcări enervante
cântecel aproape naiv.
Mă las păcălit, e jazz,
zvâc de trăiri, ghem emotiv
de improvizație la pian,
până mai ieri Mircea Tiberian.

Degetele-i despică craniul pe mijloc,
neurochirurgic-muzical
separându-mă în două emisfere sudice,
improvizat în dans acefal.

Discul silabisește în gol tăcerea,
la clape e Lucy.
Trei piese la două mâini și un pian.

Ștefan Matei Marinescu

Jocul de-a îmbrăcatul cu sacii de cartofi

nu vreau
să mă joc cu voi
de-a îmbrăcatul cu saci de cartofi.
noaptea sufletele vă ard în fum
transformându-vă în ceață.
luați-vă conservele și uitați de reguli
că doar redbull vă dă aripi
spre prăpastia voastră plină de mândrie.
oferte nelimitate
promoționale
la tovărășie ieftină,
tot ce ai nevoie
pentru o viață
de vierme exilat
într-o buturugă goală.

Nici tu nu știi

Copacul mocnește. Martie sună.
sună doar o dată la 12 luni
și tot așteaptă ca eu să fiu cel care
să răspundă și să spună ceva.
nu contează că până atunci nu dă semne de viață.
poate că m-ar ajuta
să știu și eu cum pot să fiu ca tine
ca să scap de oameni ca tine
nu de alta
dar nu sunt ca tine
și sper că nu voi fi niciodată
iar dacă voi fi sper că voi realiza
că cele 31 de zile sunt doar un număr
și nu arată cât de deștept ești
pe o scară de la 1 la 31.
și eu măcar realizez că viața nu e competiție
care se câștigă
prin a încerca să te folosești de alți oameni
pentru că azi ai nevoie de ajutor la engleză
și mâine te lovește cheful să mergi la teatru.
nici nu știu de ce scriu asta
și ce m-a apucat așa deodată
cum te apucă pe tine după 12 luni.
iar dacă te-aș întreba ai zice
păi, nu vrei să câștigi?
nu vrei banii?
nu de aia scrii tu?
nu de aia te-ai băgat în concurs?
pentru că nu poți să vezi mai departe de atât
că la tine
totul trebuie să fie matematic
sau exprimat în mărimi fizice
fără cea mai mică marjă de eroare.
dar degeaba scriu
nu mai are sens
martie s-a dus ca orice lună
chiar dacă trebuia să fie luna care deschidea porțile primăverii.

David Spoială

Doar lac

Câteodată aș vrea
să închid ochii și să mă trezesc
pe o barcă în mijlocul unui lac.

Învârtejit în ape
îmi duc mâinile la suflet,
să nu îmi pese.

Curios să văd și eu
cum e să fii uitat pe fundul lacului,
când cineva trage noaptea pe cer.

David Spoială & Ștefan Matei Marinescu